îmi plac mai mult nemții de când am constatat că 50% din trenurile lor au șanse să aibă întârziere. chiar dacă e întârziere mică de 5-10 minute. punctualitatea rigidă e un minus. îmi place și că au restaurante grecești, înghețată de gutui, bere bună și expoziții senzaționale, precum istoria cărbunelui, pe care deja o vedeam aterizând la muzeul mineritului din petroșani. dar apoi, când la ora precizată, sosește autobuzul de aeroport, dna șofer se dă jos, își aprinde o țigară, dă o tură de autobuz și apoi anunță senin că autobuzul e defect și următorul vine peste o oră, parcă nu mă mai simt deloc în germania. după saga cumpărării unui bilet de transport de la automat, a traseului dubios, a reîncarnării aeroportului băneasa din dortmund, am ajuns la timp (sau așa credeam), am comandat un currywurst la pachet care a venit pe farfurie-wurst tăiat bucățele cu un colț de pâine. am făcut scandal, vânzătoarea a zis că nu poate să facă currywurst la pachet (?!), am luat un sandwich cu brânză, că sunt vegetariană ziua de fapt, am ajuns la poartă, poarta se închisese, deși pe ecranul cu zboruri nu fusese afisat nimic, iar oamenii stăteau la coadă afară fără să fi început îmbarcarea. am mai făcut un scandal, au deschis poarta, ne-am îmbarcat, am avut întârziere, toți copiii au urlat, mai ales Julie, fata de alături pe care toată lumea a încercat să o calmeze. după aterizare abia au apărut însă ideile bune. “fata a fost deochiată, de ce nu ați spus un Tatăl nostru?”